Eu in locul meu

Eu in locul tau, in pantofii tai, in pielea ta, in mintea ta, in orice al tau….un exercitiu de imaginatie pe care fiecare il face. Si hai sa recunoastem, suntem experti in a da sfaturi altora, pentru ca e mai simplu sa analizezi din afara, sa vezi viata altuia…  In cazul meu, am observat ca atunci cand intreb pe cineva “Ce ai face in locul meu?” sunt mult mai deschisa la orice ar zice persoana respectiva decat atunci cand cineva intervine pur si simplu, fara sa-I cer parerea si spune “eu in locul tau…”.

De fapt, in ultimul timp nu ma mai deranjeaza nici a doua varianta, nici macar cand e vorba despre un raspuns care mi se pare total diferit de ce imi doresc eu, pentru simplu fapt ca oricat de buni ne-am considera la capitolul imaginatie pana la urma atunci cand spunem “eu in locul tau”, de fapt spunem “eu in locul meu”. Nimeni nu se poate pune in locul celuilalt pentru simplu fapt ca nu cunoaste decat o parte din celalalt, nu simte si nu experimenteaza ce simte si experimenteaza celalalt, nu are temerile si dorintele celuilalt. De fapt, exercitiul asta de imaginatie cade din prima, chiar si atunci cand il facem pentru noi. “Ce-ai face daca….?”, de cate ori nu am raspuns la intrebari de genul asta? Si incepi si aberezi, iti imaginezi, iar cand situatia aia chiar apare in viata ta esti surprins si tu ca faci cu totul altceva. Si iti dai seama ca viata nu e numai planificare, trecut si viitor, ca prezentul este acum, in locul in care esti, asta al tau de acum, nu al tau de peste 5 ani, cand o sa ai jobul perfect, casa perfecta, familia perfecta. Iar peste 5 ani, cand le ai, iti dai seama ca de fapt erai fericit si atunci cand nu aveai toate astea, doar ca te asteptai ca fericirea sa fie ceva asa… palpabil. Cat de stupid e sa-ti doresti sa fii fericit si privind in urma sa-ti dai seama ca ai fost fericit dar iti imaginai ca fericirea e si mai mult de atat?

Si apropo de “eu in locul tau”, unde in functie de simpatia sau antipatia pentru persoana careia ii dai pretioasele tale sfaturi mai poti sa bagi si putina ironie fina asa si sa zici ca de fapt esti sincer si spui lucrurilor pe nume, cand esti tu cu tine sau cu oricine altcineva in afara de persoana care ti-ai dori sa fii, discursul devine : “as vrea sa arat ca….”, “as vrea sa am masina pe care o are x-uleasca”, “as vrea sa am / sa fiu ….ce are/ca…y” etc etc. Doar ca la un moment dat ai o revelatie (sau nu) si-ti dai seama ca tu esti tu, ca n-o sa fii niciodata ca altcineva, ca poate undeva cineva te invidiaza si pe tine pentru calitati pe care nici nu credeai ca le ai, ca specialul ala pe care il vezi in altii e si in tine, ca e diferit dar la fel de frumos. Ca e obositor si fara sens sa iti doresti sa fii ca altii sau sa ai ce au altii, ca e mult mai frumos si mai distractiv sa te descoperi , sa lasi hartile si planurile deoparte macar in concedii, sa te uiti in oglinda si sa-ti zambesti pentru ca esti tu in locul tau si te simti bine in pielea ta, in pantofii tai, in prezentul tau, in mintea ta pe care s-o trimiti la culcare din cand in cand, in muzica, filmele, cartile si locurile tale, in tot ce esti si simti, chiar si frici.

Cred ca in loc sa ne punem in atatea piei si locuri ale altora ar fi de ajuns sa nu mai fugim de noi si sa nu ne mai facem atatea scenarii, pentru ca pana la urma toate fricile si neimplinirile vin din scenarita noastra. Chiar, dintre toate meseriile cred ca la asta de scenarist s-ar pricepe cei mai multi (inclusiv eu :D).