Le Sel de la terre este un documentar cu si despre
fotograful brazilian Sebastiao Salgado. Nu auzisem de el, nu aveam nici un fel
de asteptari, si a fost mai bine asa.
E genul de
film care iti ridica intrebari, te pune pe ganduri. Mi s-a parut fascinant cum
un om cu educatie economica, fugit din Brazilia lui natala la Paris, se decide
sa lase tot si sa se dedice fotografiei, fara sa stie exact unde va duce
drumul. Si incet, incet, directia se contureaza, dedicandu-si cea mai mare parte
a activitatii sale fotoreportajului, cu puternice accente sociale si politice,
simtindu-se “atras” in special de populatiile din Africa dar si de tara natala
si cele invecinate.
Fotografiile
prezentate au o puternica incarcatura emotionala iar povestea din spatele lor,
spusa de Salgado, le incarca si mai mult de semnificatii. Recunosc, nu sunt o
admiratoare a acestui gen fotografic, ce m-a surprins insa la Salgado este ca a
reusit sa redea o demnitate a omului, dincolo de lipsurile cele mai elementare.
Si ca foametea, saracia, razboiul, mizeria, lumea a treia cum o numim noi, reuseau
sa straluceasca intr-un fel in imaginile lui. Fotografiile lui nu sunt simple
imagini menite sa socheze ochiul civilizat si/sau avizat, m-a uimit ca poate
fara sa-si dea seama, a indulcit toate ororile surprinse cu aparatul prin
momentele pe care le alegea, pentru a prinde o lumina cat mai buna. Asa se face
ca uneori imaginile par ireale, toate alb-negru, de multe ori in lumina
delicata a rasaritului, la apus, ascunzand oarecum durerea sau invaluite in
alburiul cetii sau in norii de praf din tinuturile acelea aride, pentru a mai
estompa putin din neputinta si lipsurile acelei lumi.
Cred ca
fotografiile lui sunt atat de reusite si de diferite de ale altor
fotojurnalisti pentru ca a inteles cu adevarat oamenii din spatele povestilor,
dedicand ani intregi petrecuti in mijlocul anumitor evenimente.
In timp ce
urmaream filmul ma gandeam ca omul asta e atat de talentat si totusi mare parte
din viata si-a trait-o departe de familie, pentru a putea realiza acele
fotografii si ca mereu simtea o chemare pentru latura violenta a societatii, pe
care voia sa o faca cunoscuta, sa o prezinte in autenticitatea ei, o latura
care e prezenta oriunde, din cel mai sarac colt al lumii pana in cel mai
civilizat, dar care totusi in locurile surprinse de el atingea apogeul. Si
totusi, dincolo de mesajul social si de incarcatura artistica de necontestat,
ma gandeam ca si-a petrecut atatia ani in mijlocul saraciei, conflictelor, ca
si cum ar fi luptat in razboi 30 de ani, trebuie sa fi adunat multa amaraciune,
emotii negative, nu intelegeam de ce nu si-a indreptat atentia si spre altceva.
Si la un
moment dat filmul ia o alta intorsatura, total diferita. Salgado, care se
gandise serios sa renunte la fotografie, incepe sa lucreze la un nou proiect, “Genesis”,
in care descopera si arata privitorului o alta fata a planetei, o lume inca
pura, virigina, ca la “inceputuri”, care exista in alt colt al aceleiasi lumi
violente. Imaginile sunt la fel de puternice si mi-au amintit de cel mai frumos
documentar pe care l-am vazut vreodata, Human Planet. Poate ca daca n-ar fi
fotografiat atatia ani partea intunecata a umanitatii, nu ar fi avut o privire
atat de vie si pura asupra frumusetii lumii.
Si mi s-a
parut minunat cum intors in Brazilia, in casa parinteasca, aflata pe un teren devenit
sterp, ce amintea mai degraba de Vulcanii Noroiosi sau de deserturile africane,
atat de cunoscute lui Salgado, decide alaturi de sotia sa sa reimpadureasca
zona, ajungand sa planteze peste 2 milioane de copaci, transformand-o intr-o
rezervatie naturala.
Cred ca daca ar
fi continuat sa puna accent in fotografia sa pe partea violenta a lumii si nu
ar fi spus la un moment dat “stop”, nu ar mai fi existat aceasta padure. Ma
gandesc ca pomii plantati au devenit oarecum un simbol al sperantei pentru
lumea aceea atat de prafuita si indepartata pentru noi, de care Sebastiao Salgado
s-a simtit atat de atras.
Cred ca
invariabil cautam cele mai puternice emotii, fie ele ura, violenta sau
fericirea absoluta, si ca pe masura ce imbatranim apele se linistesc, nu
neaparat acceptam nedreptatile ci ne schimbam perspectiva, ne dam seama ca
schimbarea nu trebuie sa fie de proportii cosmice, ca e de ajuns sa schimbi
unghiul din care privesti lucrurile, ca si cum la inceput ai avea un obiectiv
tele, si tot ce vezi pare foarte aproape, pare tot ce poate exista, apoi
schimbi cu un wide si cuprinzi mai mult, ai o privire de ansamblu.
Este un film
minunat, pe care vi-l recomand din toata inima. Il gasiti aici sau prin alte
locuri virtuale.
Si, ca
teaser, o conferinta TED a lui Salgado, pe care am descoperit-o dupa ce am
terminat de scris articolul:
No comments:
Post a Comment