Michael Lassel

V-ati intrebat vreodata de ce stirile de la noi sunt invadate doar de evenimente negative? Trebuie neaparat sa afli despre toate accidentele de circulatie, toate crimele, despre cele mai mari inundatii si cele mai mari zapezi (de parca e prima data cand pamantul vede ploaie sau zapada), despre Gigi, despre asa zise manechine de silicon, tipe de un prost gust inimaginabil care defileaza pentru designeri la fel de deplorabili (macar de as vedea manechine adevarate, ca slava domnului avem si noi o Veronica Pascu, Elena Baguci, Diana Dondoe, Catrinel Menghia, Madalina Draghici etc) ?

Trebuie sa ne gandim doar la cat de urata e viata, cate mizerii se intampla, ce politicieni de doi lei avem, cum se scumpesc toate si pentru ca suntem usor de prostit si ne place circul sa ne relaxam cu personaje tot de doi lei, care ne sunt prezentate ca vedete; in plus, totul este soc si groaza.

Relaxati-va oameni buni, intotdeauna exista si lucruri frumoase, chiar daca unii se incapataneaza sa le ignore si in acest fel lucrurile astea frumoase ajung din pacate la din ce in ce mai putini oameni.

Prin liceu si facultate eram fascinata de scriitorii de pana in sec XX care reuseau sa fie la curent cu toata literatura contemporana, fara sa poata calatori asa de repede ca noi, fara telefoane, radio, nu mai zic de net si tv. Si cu rusine (si in acelasi timp cu mandrie pentru ca am descoperit singura, si mai bine mai tarziu decat niciodata) recunosc ca am aflat pur intamplator acum vreo doua luni de un artist minunat, nascut in Romania, un pictor deosebit, al carui talent este recunoscut peste tot in lume si ale carui lucrari se bucura de un succes inimaginabil pentru oricine traieste din pictura in Romania.

L-am vazut la emisiunea aia in limba germana de pe TVR, probabil era reluare a nu stiu cata oara, un mini interviu frumos, cu multe prim-planuri pe tablouri, cu multe cuvinte frumoase, de fapt multe idei, ale unui om care reuseste sa redea cu pensula sa o lume atat de personala, desi cam toate tablourile sunt cu natura moarta, cu obiecte de care el s-a inconjurat de-a lungul timpului.

Este vorba de Michael Lassel, pictor nascut in Romania, in comuna Logig, judetul Mures, in 1948, plecat in Germania din 1986. Acum o sa gasiti despre el ca este “pictor german de origine romana”, “Dali de Romania”, “ Dali de Germania”, roman, german, asta e mai putin important, cert e ca intr-un fel apartine ambelor tari J. Mi se pare ca suna asa, ieftin, “Dali de..”. M-am simtit atat de mandra cand am vazut lucrarile lui, de fapt si daca n-ar fi avut legatura cu Romania m-as fi simtit. Si cand ma gandesc ca nu auzisem nimic despre el, nu stiam ca exista, si sunt atatia oameni ca mine. Va dati seama cate talente sunt in jurul nostru, cati oameni de valoare, care trebuie sa plece in alte tari ca sa fie apreciati la adevarata valoare…

Eu nu ma pricep la pictura, da, sunt innebunita dupa fotografie, si in general dupa tot ce tine de vizual dar cand vine vorba de pictura privesc cu un ochi neformat, stiu ca nu am cum sa inteleg un tablou asa cum il intelege un alt pictor sau un critic de arta. Dar pentru mine conteaza prima impresie, momentul ala de inceput, in care zici wow sau treci mai departe. Si cand am vazut picturile lui eram intr-un wow continuu. Sa vezi niste tablouri pe net nu e cine stie ce, la televizor, pe un ecram mare e cu totul altceva, si desi nu sunt intr-o galerie de arta, este de-ajuns sa-ti trezeasca apetitul.

In general cand vad ceva ce-mi place sunt atat de entuziasmata incat simt nevoia sa le impartasesc si altora. Sunt convinsa ca daca ajungeti intamplator pe acest blog o sa va bucurati si voi de “descoperirea” mea, eu zic descoperire pentru ca nu stiam absolut nimic de el.

Lucrarile lui Lassel m-au frapat din multe puncte de vedere. In primul rand sunt foarte, foarte realiste, iti dau impresia de 3D, si daca vezi doar bucati dintr-un tablou in prim plan, fara rame sau fara sa vezi marginile panzei, de multe ori ai impresia ca sunt fotografii. Am observat ca lui Michael ii place sa-si ascunda semnatura cam in toate tablourile , pe unde nici nu te astepti, si mai mult, sunt presarate autoportrete destul de des prin lucrarile lui. O sa vedeti o atentie pentru detaliu greu de imaginat, vei vedea acele detalii si daca te uiti cu lupa (de fapt, daca te uiti cu lupa vei vedea si mai multe J). Cam in toate tablourile lui apar obiecte vechi, bani (monede sau bancnote), precum si diverse forme de arta: fotografii (care poti jura ca sunt fotografii reale, nu doar reproduceri cu pensula), sculpturi (redate in acelasi stil 3D, care da impresia de real), instrumente muzicale, pagini scrise, picturi in picturi…

Omul asta creeaza un univers aparte, in care personajele si obiectele parca prin viata, parca ies din opera, ca personajele lui Pirandello in cautarea autorului J. Si desi totul pare real, nu este realitatea aia de zi cu zi, de fapt picturile lui prezinta o lume in care obiecte reale ( m-a amuzat cand am vazut interviul cu el de pe Antena 3 in care arata obiectele care apareau in tablouri) prind un aer ireal si din impletitura asta, desi esti constient ca este doar o panza colorata, ia nastere o lume in care iti vine sa te pierzi, o lumea asa, putin sepia, cu tonuri calde, lemnoase, ce aduc putin a vechi si alte timpuri si peste care Lassel vegheaza dintr-un colt ascuns al tabloului sau chiar din centru. Culmea, o lume in care teatrul sau filmul au la dispozitie 2 ore ca sa te convinga iar el o face la prima vedere.

Imi place la nebunie tabloul cu el in centru, pe post de …de ceva care “scuipa” monede (nu stiu daca exista vreun cuvant pentru chestia aia), Der Glucksbringer. 

Imi aduce aminte de un fotograf turc pe care il iubesc si care este si el destul de des personaj principal in fotografiile lui, Mehmet Turgut.

Am aflat ca Michael Lassel a fost elev al lui Corneliu Baba, a predat in Sighisoara J, are un atelier intr-un orasel pe langa Nurnberg (unul dintre orasele la care visez ), este printre putinii reprezentanti al tehnicii trompe l’oeil (care s-ar traduce oarecum prin “care inseala ochiul”), constient de comparatia cu Dali, se considera mai degraba reprezentant al hiperrealismului.

Si acum cateva citate extraordinare, pe care le-am gasit in interviul dat celor de la “Cotidianul”:

„- Când aţi ştiut că veţi deveni pictor?

- Când eram copil. Mă jucam cu creionul şi cu hârtia. Am simţit că este un joc pentru o viaţă întreagă, că n-am să-l părăsesc niciodată. Nici nu îmi trecea prin cap că aş putea face altceva.”

Ii invidiez pe cei care stiu de mici ce vor face, mi-aduc aminte ca atunci cand eram mica si ma intreba cineva ce vreau sa ma fac, inventam pe loc cate ceva.

„- În afară de pasiunea pentru flamanzi şi olandezi, ce v-a mai rămas de la Corneliu Baba?

- Exemplul forţei de lucru, mărinimiei şi omeniei lui. Dacă eşti în stare să găseşti această undă pe care o emite un mare om şi să mergi cu el o perioadă, te înnobilezi pentru cinci vieţi.”

Mi se pare extraordinar sa te afli printre oameni super dedicati, care emana forta si pasiune si care transforma tot ce ating.

„Ca om, viaţa pe care o trăieşti este mai importantă decât o lucrare de artă. Pentru mine, ea este mult mai importantă decât o expoziţie personală.”

„- După atâţia ani de absenţă, cum vi s-a părut Bucureştiul?

- Am fost ca o fântână arteziană, când am sosit în oraş. Bucureştiul mi-a fost extrem de drag şi acum realul s-a suprapus peste amintirile despre el, vechi de 38 de ani. A trebuit să accept că timpul ne-a îmbătrânit şi pe mine, şi foarte multe colţuri din oraş, care erau atât de frumoase! A fost o întâlnire! Trei-patru zile am fost extrem de agitat, ca o şampanie...”

Cat de tare, sa fii atat de emotionat la revederea cu un loc incat sa te simti „agitat ca o sampanie”, „ ca o fantana arteziana”.

„- Aţi vorbit de două ori până acum despre moarte.

- Da? Păi, eu mor în fiecare zi.

- Ar fi interesant de ştiut cum reînviaţi.

- Asta e marea minune. Lumina mă ridică din pat şi reîncep să trăiesc, să pictez. Eu nu sunt important. Important este ce las în urma mea. Există oameni cu renume care mi-au plăcut şi pe care i-am păstrat în memorie. Cred că o să am şi eu doi-trei fani.”

„N-am făcut nimic dacă n-am simţit că în mine se mişcă ceva. Aşa a fost şi cu soţia mea, şi cu arta mea... Cred că am avut un mare noroc. Am fost privilegiat.”

Va doresc sa fiti printre privilegiati. J

Gasiti tot interviul aici. Si daca aveti curiozitatea, si interviul de pe Antena 3, care nu e nici pe departe la fel de frumos. Pacat ca nu l-am gasit pe cel de pe TVR, de la emisiunea in limba germana...