Children of Heaven

Intotdeauna mi-au placut filmele si cartile cu putine personaje, desi cei mai multi le gasesc plictisitoare. Mi se pare ca dintr-o data accentul cade mai mult pe psihologia personajelor decat pe actiune, ca patrunzi mai bine in lumea lor si intri in atmosfera.
Children of Heaven este un film minunat, pe care l-am vazut acum vreo doua luni, desi a aparut in 1997. Nu stiu cati simt chestia asta, dar uneori cand vad un film non american (haha, cum suna) parca simt ca respir aer curat, departe de milioanele de efecte speciale, femeile siliconate si injectate si teama aia ridicola de riduri, falsele probleme si minunata societate americana care traieste doar cu fastfood si ocazional curcan si legume congelate bagate 5 minute in cuptor. Desigur, am vazut si filme americane superbe, dar uneori se impune o pauza.
Imi plac filmele naturale, care curg si te fac sa uiti ca esti un simplu (tele)spectator si iubesc ecranul ala mare de cinematograf (la fel cum urasc faptul ca in Romania ti se baga pe gat toate porcariile de filme la cinematograf iar cele bune sunt inghesuite pe la festivaluri o saptamana in timp ce restul ruleaza fara incetare). Filmul asta e atat de sincer si de natural incat te absoarbe si te face sa-ti aduci aminte cum e sa fii copil, sa imparti, sa nu vezi grijile sau sa le vezi dar sa le rezolvi . Cam astea sunt personajele: cei doi frati ,Zahra si Ali, si parintii lor iar povestea se deruleaza in jurul unei perechi de pantofi . Micuta Zahra a ramas fara singura pereche de pantofi, pe care fratele ei a pierdut-o in piata iar cei doi sunt nevoiti sa imparta pantofii lui Ali, ascunzand totodata parintilor acest lucru, pentru a nu-i face sa sufere inutil, stiind ca deocamdata nu-si pot permite o noua pereche de pantofi.
Si practic fimul devine o fuga continua a micutilor de acasa catre scoala si inapoi, incercand sa se intalneasca la timp, pentru a schimba pantofii in asa fel incat nici unul sa nu intarzie la cursuri.
Este un film emotionant despre familie, dragoste, intelegere, nu as putea spune despre saracie, mai degraba despre demnitate, pe care o observi atat la parinti cat si la copii ( care in felul lor inteleg grijile parintilor si nu vor sa-i impovareze cu o noua problema, o noua pereche de pantofi).
Ali reuseste sa gaseasca o modalitate prin care sa faca rost de pantofi pentru sora lui: se hotaraste sa participle la un maraton care are ca premiu pentru locul 3 o pereche de adidasi. Baietelul castiga insa competitia si in timp ce toata lumea il felicita si se mandreste cu el, isi da seama ca a ratat premiul mult asteptat. Este incredibil sa vezi cum un copil isi propune nici mai mult nici mai putin decat sa iasa pe locul 3, si cat de dezamagit iese invingator (sau mai bine zis invins pentru ca nu isi dorea victoria).
Dar nu asta este sfarsitul. :)