Acest 2019 nebun, un an ca o furtuna, de departe cel mai obositor, cel mai
epuizant an, un an in care timpul a fost lucrul care mi-a lipsit cel mai mult,
mai ales timpul cu mine, inca un an de nesomn (anul in care am dormit cel mai
prost si cel mai putin din cei 5 ani de cand dorm prost si putin), anul in care
a trebuit sa gasesc constant modalitati de a fura timp: cand n-a mai mers cu
cititul la 6 dimineata a mers cu cititul la 2-3 noaptea, cand nu mai venea
somnul, cand mancatul era mereu in timp ce altceva pentru ca alfel n-as mai fi
facut acel altceva...
Anul in care am inteles cat sens a avut o alegere facuta cu ceva ani in
urma, o alegere in care m-am aruncat cu capul inainte, asa cum fac cand ma
satur de analizat pe toate partile si imi doresc ceva prea mult, o alegere care
m-a schimbat profund, care m-a adus fata in fata cu mine si cu fricile mele,
care mi-a aratat cum cele mai.importante lucruri sunt in noi si vin sau devin
pline de sens si continut cand cautam si speram mult.. Cumva perioada aia o simteam
timp pierdut si anul acesta m-a facut sa imi dau seama cat de mult a indemnat
pentru mine....
2019 a fost anul in care am vazut
prietenii transformate in ceva nedefinit, anul in care n-am simtit nevoia sa
socializez ci sa ma apropii de mine, anul in care de multe ori am simtit la
propriu ca nu mai pot, in care asteptam sa se goleasca casa ca sa ma pot
descarca, plangand, in care am visat cu ochii deschisi la 3-4 zile singura la
Sighisoara, eu cu muzica-n urechi si aparatul foto la ochi (poate in 2020
devine realitate).
Paradoxal, a fost anul in care am inteles ca greu si frumos merg impreuna, ca e ok asa, ca anumite senzatii si
sentimente pe care le asociam cu activitati care nu-mi fac placere exista de
fapt si in activitati pe care le iubesc, ca e ok sa te simti nesigur si sa iti
fie frica de esec si ca asta nu te face un farsor, trisor, ci te face mai uman
si arata ca te implici.
A fost anul in care m-am apropiat mai mult decat oricand de fotografie,
anul un care m-am miscat in sensul asta si am gasit multe resurse pretioase,
care nu stiu unde au fost ascunse pana acum, a fost anul in care mi-am inventat timp pentru fotografie,
in care am inceput sa inteleg si sa iubesc lumina, sa ma definesc incet incet,
sa imi dau seama ca iubesc culoarea si ca sunt ok unde sunt, ca desi ma compar
cu altii mai buni decat mine sunt la randul meu mai buna decat altii, ca
majoritatea fotografilor, chiar si cei care sunt high level, au fricile si
temerile lor, ca mereu inveti, te schimbi, te reinventezi, ca mereu vor fi si
oameni nemultumiti de munca ta, oricat de bun ai fi, ca.... tu esti cel mai
mare dusman al tau si ca.... sa crezi in tine este cel mai mare dar pe care
ti-l poti face.
Anul asta a fost anul fara
timp in care am inventat timp, sper sa ramana cel mai extenuant an
din viata mea sau oricum sa nu fie urmatorul la fel. In acelasi timp tocmai
faptul ca am reusit sa fac acum lucruri pe care nu le-am facut cand aveam mult
mai mult timp, m-a facut sa imi dau seama ca avem resurse mult mai mari decat
am crede, ca odata ce esti pus in fata unei realitati, te adaptezi din
mers.
A fost un an in care de multe ori
m-am simtit mica, neputincioasa,
neinteleasa, in care am simtit mai mult decat oricand nevoia de a fi eu,
cea autentica, fara filtre, in care m-am luptat pentru a fi cu mine. Oricat de
egoist ar suna, pentru mine este vital
acest timp cu mine, oricat de scurt ar fi. Uneori a venit in drumurile spre
si dinspre intalnirile cu putinii oameni cu care m-am vazut anul asta, cate
45-60 minute cu mine si muzica in casti, in care imi puneam ordine in ganduri
atat cat puteam. Mi-aduc aminte ca dupa o intalnire cu o prietena am avut o
senzatie atat de puternica de bucurie, de fericire, incat am coborat din troleu
mult mai repede si am mers mult pe jos, si totul in jurul meu parea invaluit in
ceva placut, era ca si cum tot ce era frumos in mine se revarsa in lucrurile
din afara si muzica pe care o ascultam in casti amplifica trairile, desi era
aceeasi muzica pe care o ascultam mereu. Cam asta a fost 2019, un an in care de multe ori m-am tarat
efectiv de la o zi la alta, ca o rama, si in care dintr-o data aveam parte
de niste trairi extraordinare.
Un an in care am vazut mai multe
rasarituri ca niciodata (avantajele de a dormi putin), in care am redus cat am.putut zgomotul din jurul meu, tocmai pentru
ca am parte de prea mult zilnic, un an in care am tanjit dupa odihna, liniste, lucruri derulate incet, simplificate.
Am trait clipe de uimire totala in fata unor raze de soare tomnatic care apareau
printre pomi la aceeasi ora pe un drum pe care il faceam zilnic, am iubit o
casa verde din Rasnov si o strada care in galbenul orei de aur devenea de
poveste, si doua fetite bazaite, frumoase, dulci si jucause care se tineau scai
dupa mine peste tot.
Acest an a fost un haos total pana la capat,
dar un haos ca un puzzle greu, pe care pana la urma capata contur, chiar daca
nu il rezolvi. De fapt, cred ca asta a fost 2019, un schelet, un contur, o
temelie pentru ce urmeaza. Si a fost greu, foarte greu, si frumos. (Si sfarsitul l-am scris inainte sa ma culc,
in singura zi din ultimii doi ani cand teoretic as putea dormi 8 ore, doar ca
ghici ce, nu prea ma ia somnul 😂).
2019 a insemnat: haos, tipete,
harmalaie, eu, 4, fotografie, liniste. Ca un tunel in care totul se invarte
in jurul tau si din cand in cand (rar, dar intens) se opreste si apuci sa pui
lucrurile in ordine, sa opresti zgomotul, sa respiri profund si sa te bucuri de
viata.
Ce am invatat in 2019
2019 a fost un profesor dat naibii care si-a dat seama ca sunt satula de
teorie si a ales sa imi predea lectii cat mai practice:
- am invatat inca o data despre
limite, am invatat ca sunt mult mai elastica decat cred, ca pot trage de
mine muuult dar ca e bine sa incerc sa pun frana atunci cand simt ca efectiv nu
mai pot si intru in starea de rama. Dar ca de multe ori nu poti pune stop
pentru ca nu depinde de tine si atunci elimini lucrurile din jur care iti iau
si dramul de energie pe care il mai ai, fara sa iti pese de consecinte.
- am invatat ca nimeni nu se gandeste la mine mai mult decat mine, ca nimeni nu imi poate intelege nevoile mai
bine decat mine, ca trebuie sa pun piciorul in prag si sa setez limite, sa
dau din picior si sa zic ca nu mai pot. Am invatat pe ultima suta de metri ca
sa te gandesti in primul rand la tine, mai ales cand te simti epuizat total, e
ok si nu te face super egoist, doar ii obliga pe altii sa se adapteze la
situatia creata de tine, lucru pe care tu il faci atat de des incat e deja in
natura ta.
- am invatat sa traiesc cu zgomotul, un zgomot total, urlete, tipete,
plansete, ziua si noaptea, acompaniat de zgomotul unui cartier mereu in
constructie, un zgomot infernal care m-a facut sa caut cu orice pret linistea.
De fapt, in toata nebunia asta, am
invatat sa imi creez momente pretioase cu mine.
- am invatat ca viata in 4 nu este
numai lapte si miere, ca 1+1 din 4 e o relatie ce se transforma si care de
multe ori nu scoate ce e mai frumos din noi, am vazut cum emotiile calatoresc
rapid de la 1 la 4, am trait haosul si nebunia unui concert rock d-ala
indracit, in care iti trebuie versurile scrise ca sa intelegi ce rage solistul,
de multe ori ne-am simtit intr-un film absurd si chiar glumeam ca daca cineva
ar filma o zi normala din viata noastra ar lua Oscar-ul.
- am invatat sa dau sens unei
perioade dificile din viata mea si sa inteleg cate diamante a ascuns, cate
roade am cules datorita acelor momente de neliniste si cautare intensa.
- am invatat ca ma pot adapta unui program mereu in schimbare.
- am invatat (asta tocmai scriind aceste randuri) ca tot tumultul asta, toata lipsa asta acuta de mine si de timp cu mine
m-au facut in mod paradoxal sa caut si sa fac timp pentru lucruri care au
asteptat muuult timp sa le acord atentie, lucruri care urlau efectiv dupa
mine si eu dupa ele, lucruri pe care le-as fi lasat iar in spate, amanate, daca
nu as fi avut o nevoie acuta de ele, ca o sete care te arde si pe care trebuie
sa o stingi cumva. Ca sa fac loc fotografiei a trebuit sa inlatur multe alte
lucruri, si facand loc a trebuit sa accept ca timpul pe care il acord nu este de
cea mai buna calitate pentru ca eu nu functionez la maxim, ca e ok ca unele
lucruri sa nu le inteleg, ca orice pas cat de mic e binevenit. Am vazut cum
cresc, dupa ani de zile in care nu vedeam nimic, am vazut cum cresc intr-o
perioada in care de cele mai multe ori supravietuiesc.
- am invatat sa creez mai des in
jurul meu momente de uimire, si asta are legatura cu fotografia si cu
haosul vietii de zi cu zi. De fapt, crizele de plans, tipetele, lipsa somnului,
oboseala cronica, toate lucrurile astea urate m-au facut sa simt nevoia de
liniste, de simplificare, de uimire in fata lucrurilor aparent banale, de eu cu
mine blanda si mandra de mine. Si cred ca d-asta fotografia a reaparut atat de
puternic in viata mea, pentru ca era partea aia din mine care se minuna ca un
copil si de care aveam nevoie acum mai mult ca niciodata. Si pentru prima data
anul asta am simtit cum cresc, am vazut ca se schimba ceva pe planul asta, am
inceput sa gasesc materiale utile, care sa aduca o schimbare in mine.
- am invatat ca sunt anumite
calitati in mine care sunt esentiale, fara de care n-as fi eu, mai
importante decat orice prietenie, la care sunt gata oricand sa renunt daca ma
limiteaza si imi pune conditii care ma fac sa nu fiu eu, ca sa ma plac e mai
important decat sa fiu placuta (desi as fi ipocrita sa zic ca am ajuns la
stadiul in care nu imi pasa ce cred/ zic altii, imi pasa mai putin)
- am invatat ca desi e dureros, nu
poti interveni in schimbarile altora chiar daca tu ai fost deja pe drumul
pe care se afla ei. Ca desi stii ca ceea ce vor sa schimbe sunt fix lucrurile
pe care le admiri la ei si care ii fac unici, autentici, ei le vad ca pe niste
defecte de care vor sa scape si tu stii ca de fapt sunt niste diamante ascunse,
neslefuite, si daca le arunca se schimba total dar nu vor fi fericiti, din
contra, pentru ca secretul nu este sa te reinventezi de la zero ci sa integrezi
parti pe care le negi, sa te accepti intai, sa accepti ca ai o temelie solida
pe care apoi poti construi in liniste, nu sa darami acea temelie si sa iei
totul de la zero. De fapt, observand drumul unei persoane apropiate mi-am luat
timp sa reflectez la acea perioada din viata mea pe care o simteam ca aducatoare
de lucruri bune dar care ramasese neclara, o perioada pe care de multe ori am
considerat-o o alegere proasta doar pentru ca era altfel decat ce ar fi facut
majoritatea si de fapt a fost o alegere asumata, care m-a ajutat mult sa ma
definesc.
- am invatat ca muzica ramane in continuare un prieten, mai la indemana
decat cartile (care isi fac loc din ce in ce mai rar din pacate) si ca inca mai
gasesc piese pe care sa le pun pe repeat exclusiv saptamani intregi.
- am invatat ca efortul pe care il
depun facand lucruri care nu-mi plac sau care imi sunt indiferente dar
"obligatorii" as putea sa il depun facand lucruri care imi plac, dar
ca nu le pot face pe amandoua in acelasi timp (asta e un lucru invatat la nivel
de teorie si care trebuie aprofundat intens in 2020)
- am invatat ca am nevoie de liniste, de timp cu mine fara deadline-uri
stranse (chiar daca timpul ala e o ora, sa nu simt presiunea acelei ore) si ca in liniste lucrurile devin mai clare. Ca desi nu am ajuns la intelepciunea de a
aprecia mereu lucrurile atunci cand se intampla, pot macar sa le dau un sens
dupa ce s-au intamplat, sa le inteleg valoarea, chiar daca par chestii urate,
sa inteleg ca la nivel constient nu as fi ales niciodata acele experiente,
pentru ca mi s-ar fi parut urate, grele, obositoare, dar tocmai experientele
alea au adus altele, frumoase.
- am invatat ca frumos si greu sunt
prieteni, pentru prima data am vazut clar cum merg impreuna.
- am reinvatat ca scrisul ma
descopera, ca o idee duce la alta si la alta si ca daca nu scriu, multe
concluzii la care ajung se pierd, pentru ca gandurile nescrise nu sapa atat de
mult ca cele scrise, nu dau la o parte atatea foite de ceapa, se opresc mai la
suprafata.
- am invatat ca am in mine tot ce
imi trebuie ca sa fiu fericita, ca iubirea si aprecierea tuturor oamenilor
din lume nu inseamna nimic daca eu nu ma iubesc si nu ma apreciez.
Si acest articol a reusit sa fie scris pe Yahoo mail, "fugind de
acasa", in timp ce ascult RFI cred, si sora-mea si cainele ei,
"gazdele" mele, dorm... se pare ca totul e legat de somn la mine,
haha.
Pentru mine 2019 a fost greu,epuizant, fara somn, frumos, fara limite, ca
un vis ( apropo, in ultimul timp, neputand sa mai adorm noaptea de la atatea
treziri, citeam spre dimineata nuvele de E E Schmitt, apoi adormeam si
dimineata nu mai stiam daca am visat sau am citit anumite lucruri). Tot in
starea asta de amorteala somn-nesomn, am avut niste trairi intense, la limita
dintre real-vis, una in care simteam pur si simplu cum ma umplu de energie, o
energie luminoasa si calda, care ma invaluia total si ma umplea de fericire si
alta in care eram intr-o situatie disperata, gen cineva ma ameninta si stiam ca
trebuie sa imi controlez frica pentru ca situatia respectiva sa dispara, si
lucram cu chestia asta in mod constient, ca si cum cineva imi preda un curs...)
Deci, sunt si parti bune cand dormi putin.... Totusi, 2020, sa vii cu somn!!!!!
8 ore pe zi! Mai mult oricum nu pot.
Vreau un 2020 cu 8 ore de somn pe zi, un an care sa nu fuga, sa fie pe
indelete. Si in care sa imi gasesc
curajul sa imi traiesc visul, pentru ca, asa cum ii ziceam unri prietene,
sunt constienta ca depinde numai de mine si nu pot da vina pe nimeni .
Adevarata provocare e sa gasesti
linistea in haos, sa asculti in zgomot, sa reinventezi si sa adaptezi cu ce ai,
oricine poate sa fie linistit intr-un satuc, impacat cu sine intr-o pestera
(vorba vine). Poate ca tot ce pare al
naibii de greu acum, odata ce inveti sa stapanesti, devine o chestie pe care
vei sti sa o creezi/ accesezi in orice conditii, si asta e adevaratul dar al
acestui an.
Apropo, mai nou sunt si pe Instagram: https://www.instagram.com/andreeablas/
*Pozele nu au fost alese intamplator, mi-e dor de Alpi, Alpii de care la un moment dat mi-am permis sa zic ca m-am plictisit, acum tanjesc dupa ei si dupa linistea satelor in care ajungeam (nu, nu tanjesc si dupa dormitul in cort, nu-mi lipseste deloc).
No comments:
Post a Comment