December 31, 2019

2019 sau linistea in haos


Acest 2019 nebun, un an ca o furtuna, de departe cel mai obositor, cel mai epuizant an, un an in care timpul a fost lucrul care mi-a lipsit cel mai mult, mai ales timpul cu mine, inca un an de nesomn (anul in care am dormit cel mai prost si cel mai putin din cei 5 ani de cand dorm prost si putin), anul in care a trebuit sa gasesc constant modalitati de a fura timp: cand n-a mai mers cu cititul la 6 dimineata a mers cu cititul la 2-3 noaptea, cand nu mai venea somnul, cand mancatul era mereu in timp ce altceva pentru ca alfel n-as mai fi facut acel altceva... 
Bavarian Alps


Anul in care am inteles cat sens a avut o alegere facuta cu ceva ani in urma, o alegere in care m-am aruncat cu capul inainte, asa cum fac cand ma satur de analizat pe toate partile si imi doresc ceva prea mult, o alegere care m-a schimbat profund, care m-a adus fata in fata cu mine si cu fricile mele, care mi-a aratat cum cele mai.importante lucruri sunt in noi si vin sau devin pline de sens si continut cand cautam si speram mult.. Cumva perioada aia o simteam timp pierdut si anul acesta m-a facut sa imi dau seama cat de mult a indemnat pentru mine....

 2019 a fost anul in care am vazut prietenii transformate in ceva nedefinit, anul in care n-am simtit nevoia sa socializez ci sa ma apropii de mine, anul in care de multe ori am simtit la propriu ca nu mai pot, in care asteptam sa se goleasca casa ca sa ma pot descarca, plangand, in care am visat cu ochii deschisi la 3-4 zile singura la Sighisoara, eu cu muzica-n urechi si aparatul foto la ochi (poate in 2020 devine realitate).

Paradoxal, a fost anul in care am inteles ca greu si frumos merg impreuna, ca e ok asa, ca anumite senzatii si sentimente pe care le asociam cu activitati care nu-mi fac placere exista de fapt si in activitati pe care le iubesc, ca e ok sa te simti nesigur si sa iti fie frica de esec si ca asta nu te face un farsor, trisor, ci te face mai uman si arata ca te implici.


A fost anul in care m-am apropiat mai mult decat oricand de fotografie, anul un care m-am miscat in sensul asta si am gasit multe resurse pretioase, care nu stiu unde au fost ascunse pana acum, a fost anul in care mi-am inventat timp pentru fotografie, in care am inceput sa inteleg si sa iubesc lumina, sa ma definesc incet incet, sa imi dau seama ca iubesc culoarea si ca sunt ok unde sunt, ca desi ma compar cu altii mai buni decat mine sunt la randul meu mai buna decat altii, ca majoritatea fotografilor, chiar si cei care sunt high level, au fricile si temerile lor, ca mereu inveti, te schimbi, te reinventezi, ca mereu vor fi si oameni nemultumiti de munca ta, oricat de bun ai fi, ca.... tu esti cel mai mare dusman al tau si ca.... sa crezi in tine este cel mai mare dar pe care ti-l poti face. 

Anul asta a fost anul fara timp in care am inventat timp, sper sa ramana cel mai extenuant an din viata mea sau oricum sa nu fie urmatorul la fel. In acelasi timp tocmai faptul ca am reusit sa fac acum lucruri pe care nu le-am facut cand aveam mult mai mult timp, m-a facut sa imi dau seama ca avem resurse mult mai mari decat am crede, ca odata ce esti pus in fata unei realitati, te adaptezi din mers. 

A fost un an in care de multe ori m-am simtit mica, neputincioasa, neinteleasa, in care am simtit mai mult decat oricand nevoia de a fi eu, cea autentica, fara filtre, in care m-am luptat pentru a fi cu mine. Oricat de egoist ar suna, pentru mine este vital acest timp cu mine, oricat de scurt ar fi. Uneori a venit in drumurile spre si dinspre intalnirile cu putinii oameni cu care m-am vazut anul asta, cate 45-60 minute cu mine si muzica in casti, in care imi puneam ordine in ganduri atat cat puteam. Mi-aduc aminte ca dupa o intalnire cu o prietena am avut o senzatie atat de puternica de bucurie, de fericire, incat am coborat din troleu mult mai repede si am mers mult pe jos, si totul in jurul meu parea invaluit in ceva placut, era ca si cum tot ce era frumos in mine se revarsa in lucrurile din afara si muzica pe care o ascultam in casti amplifica trairile, desi era aceeasi muzica pe care o ascultam mereu. Cam asta a fost 2019, un an in care de multe ori m-am tarat efectiv de la o zi la alta, ca o rama, si in care dintr-o data aveam parte de niste trairi extraordinare.
Un an in care am vazut mai multe rasarituri ca niciodata (avantajele de a dormi putin), in care am redus cat am.putut zgomotul din jurul meu, tocmai pentru ca am parte de prea mult zilnic, un an in care am tanjit dupa odihna, liniste, lucruri derulate incet, simplificate. Am trait clipe de uimire totala in fata unor raze de soare tomnatic care apareau printre pomi la aceeasi ora pe un drum pe care il faceam zilnic, am iubit o casa verde din Rasnov si o strada care in galbenul orei de aur devenea de poveste, si doua fetite bazaite, frumoase, dulci si jucause care se tineau scai dupa mine peste tot.



Acest an a fost un haos total pana la capat, dar un haos ca un puzzle greu, pe care pana la urma capata contur, chiar daca nu il rezolvi. De fapt, cred ca asta a fost 2019, un schelet, un contur, o temelie pentru ce urmeaza. Si a fost greu, foarte greu, si frumos. (Si sfarsitul l-am scris inainte sa ma culc, in singura zi din ultimii doi ani cand teoretic as putea dormi 8 ore, doar ca ghici ce, nu prea ma ia somnul 😂).
2019 a insemnat: haos, tipete, harmalaie, eu, 4, fotografie, liniste. Ca un tunel in care totul se invarte in jurul tau si din cand in cand (rar, dar intens) se opreste si apuci sa pui lucrurile in ordine, sa opresti zgomotul, sa respiri profund si sa te bucuri de viata.

Ce am invatat in 2019
2019 a fost un profesor dat naibii care si-a dat seama ca sunt satula de teorie si a ales sa imi predea lectii cat mai practice:

- am invatat inca o data despre limite, am invatat ca sunt mult mai elastica decat cred, ca pot trage de mine muuult dar ca e bine sa incerc sa pun frana atunci cand simt ca efectiv nu mai pot si intru in starea de rama. Dar ca de multe ori nu poti pune stop pentru ca nu depinde de tine si atunci elimini lucrurile din jur care iti iau si dramul de energie pe care il mai ai, fara sa iti pese de consecinte.

- am invatat ca nimeni nu se gandeste la mine mai mult decat mine, ca nimeni nu imi poate intelege nevoile mai bine decat mine, ca trebuie sa pun piciorul in prag si sa setez limite, sa dau din picior si sa zic ca nu mai pot. Am invatat pe ultima suta de metri ca sa te gandesti in primul rand la tine, mai ales cand te simti epuizat total, e ok si nu te face super egoist, doar ii obliga pe altii sa se adapteze la situatia creata de tine, lucru pe care tu il faci atat de des incat e deja in natura ta.

- am invatat sa traiesc cu zgomotul, un zgomot total, urlete, tipete, plansete, ziua si noaptea, acompaniat de zgomotul unui cartier mereu in constructie, un zgomot infernal care m-a facut sa caut cu orice pret linistea. De fapt, in toata nebunia asta, am invatat sa imi creez momente pretioase cu mine

- am invatat ca viata in 4 nu este numai lapte si miere, ca 1+1 din 4 e o relatie ce se transforma si care de multe ori nu scoate ce e mai frumos din noi, am vazut cum emotiile calatoresc rapid de la 1 la 4, am trait haosul si nebunia unui concert rock d-ala indracit, in care iti trebuie versurile scrise ca sa intelegi ce rage solistul, de multe ori ne-am simtit intr-un film absurd si chiar glumeam ca daca cineva ar filma o zi normala din viata noastra ar lua Oscar-ul.

- am invatat sa dau sens unei perioade dificile din viata mea si sa inteleg cate diamante a ascuns, cate roade am cules datorita acelor momente de neliniste si cautare intensa.

- am invatat ca ma pot adapta unui program mereu in schimbare.

- am invatat (asta tocmai scriind aceste randuri) ca tot tumultul asta, toata lipsa asta acuta de mine si de timp cu mine m-au facut in mod paradoxal sa caut si sa fac timp pentru lucruri care au asteptat muuult timp sa le acord atentie, lucruri care urlau efectiv dupa mine si eu dupa ele, lucruri pe care le-as fi lasat iar in spate, amanate, daca nu as fi avut o nevoie acuta de ele, ca o sete care te arde si pe care trebuie sa o stingi cumva. Ca sa fac loc fotografiei a trebuit sa inlatur multe alte lucruri, si facand loc a trebuit sa accept ca timpul pe care il acord nu este de cea mai buna calitate pentru ca eu nu functionez la maxim, ca e ok ca unele lucruri sa nu le inteleg, ca orice pas cat de mic e binevenit. Am vazut cum cresc, dupa ani de zile in care nu vedeam nimic, am vazut cum cresc intr-o perioada in care de cele mai multe ori supravietuiesc.

- am invatat sa creez mai des in jurul meu momente de uimire, si asta are legatura cu fotografia si cu haosul vietii de zi cu zi. De fapt, crizele de plans, tipetele, lipsa somnului, oboseala cronica, toate lucrurile astea urate m-au facut sa simt nevoia de liniste, de simplificare, de uimire in fata lucrurilor aparent banale, de eu cu mine blanda si mandra de mine. Si cred ca d-asta fotografia a reaparut atat de puternic in viata mea, pentru ca era partea aia din mine care se minuna ca un copil si de care aveam nevoie acum mai mult ca niciodata. Si pentru prima data anul asta am simtit cum cresc, am vazut ca se schimba ceva pe planul asta, am inceput sa gasesc materiale utile, care sa aduca o schimbare in mine. 


- am invatat ca sunt anumite calitati in mine care sunt esentiale, fara de care n-as fi eu, mai importante decat orice prietenie, la care sunt gata oricand sa renunt daca ma limiteaza si imi pune conditii care ma fac sa nu fiu eu, ca sa ma plac e mai important decat sa fiu placuta (desi as fi ipocrita sa zic ca am ajuns la stadiul in care nu imi pasa ce cred/ zic altii, imi pasa mai putin)

- am invatat ca desi e dureros, nu poti interveni in schimbarile altora chiar daca tu ai fost deja pe drumul pe care se afla ei. Ca desi stii ca ceea ce vor sa schimbe sunt fix lucrurile pe care le admiri la ei si care ii fac unici, autentici, ei le vad ca pe niste defecte de care vor sa scape si tu stii ca de fapt sunt niste diamante ascunse, neslefuite, si daca le arunca se schimba total dar nu vor fi fericiti, din contra, pentru ca secretul nu este sa te reinventezi de la zero ci sa integrezi parti pe care le negi, sa te accepti intai, sa accepti ca ai o temelie solida pe care apoi poti construi in liniste, nu sa darami acea temelie si sa iei totul de la zero. De fapt, observand drumul unei persoane apropiate mi-am luat timp sa reflectez la acea perioada din viata mea pe care o simteam ca aducatoare de lucruri bune dar care ramasese neclara, o perioada pe care de multe ori am considerat-o o alegere proasta doar pentru ca era altfel decat ce ar fi facut majoritatea si de fapt a fost o alegere asumata, care m-a ajutat mult sa ma definesc.

- am invatat ca muzica ramane in continuare un prieten, mai la indemana decat cartile (care isi fac loc din ce in ce mai rar din pacate) si ca inca mai gasesc piese pe care sa le pun pe repeat exclusiv saptamani intregi.

- am invatat ca efortul pe care il depun facand lucruri care nu-mi plac sau care imi sunt indiferente dar "obligatorii" as putea sa il depun facand lucruri care imi plac, dar ca nu le pot face pe amandoua in acelasi timp (asta e un lucru invatat la nivel de teorie si care trebuie aprofundat intens in 2020)

- am invatat ca am nevoie de liniste, de timp cu mine fara deadline-uri stranse (chiar daca timpul ala e o ora, sa nu simt presiunea acelei ore) si ca in liniste lucrurile devin mai clare. Ca desi nu am ajuns la intelepciunea de a aprecia mereu lucrurile atunci cand se intampla, pot macar sa le dau un sens dupa ce s-au intamplat, sa le inteleg valoarea, chiar daca par chestii urate, sa inteleg ca la nivel constient nu as fi ales niciodata acele experiente, pentru ca mi s-ar fi parut urate, grele, obositoare, dar tocmai experientele alea au adus altele, frumoase.

- am invatat ca frumos si greu sunt prieteni, pentru prima data am vazut clar cum merg impreuna.

- am reinvatat ca scrisul ma descopera, ca o idee duce la alta si la alta si ca daca nu scriu, multe concluzii la care ajung se pierd, pentru ca gandurile nescrise nu sapa atat de mult ca cele scrise, nu dau la o parte atatea foite de ceapa, se opresc mai la suprafata. 

- am invatat ca am in mine tot ce imi trebuie ca sa fiu fericita, ca iubirea si aprecierea tuturor oamenilor din lume nu inseamna nimic daca eu nu ma iubesc si nu ma apreciez. 


Si acest articol a reusit sa fie scris pe Yahoo mail, "fugind de acasa", in timp ce ascult RFI cred, si sora-mea si cainele ei, "gazdele" mele, dorm... se pare ca totul e legat de somn la mine, haha. 
Pentru mine 2019 a fost greu,epuizant, fara somn, frumos, fara limite, ca un vis ( apropo, in ultimul timp, neputand sa mai adorm noaptea de la atatea treziri, citeam spre dimineata nuvele de E E Schmitt, apoi adormeam si dimineata nu mai stiam daca am visat sau am citit anumite lucruri). Tot in starea asta de amorteala somn-nesomn, am avut niste trairi intense, la limita dintre real-vis, una in care simteam pur si simplu cum ma umplu de energie, o energie luminoasa si calda, care ma invaluia total si ma umplea de fericire si alta in care eram intr-o situatie disperata, gen cineva ma ameninta si stiam ca trebuie sa imi controlez frica pentru ca situatia respectiva sa dispara, si lucram cu chestia asta in mod constient, ca si cum cineva imi preda un curs...) Deci, sunt si parti bune cand dormi putin.... Totusi, 2020, sa vii cu somn!!!!! 8 ore pe zi! Mai mult oricum nu pot.

Vreau un 2020 cu 8 ore de somn pe zi, un an care sa nu fuga, sa fie pe indelete. Si in care sa imi gasesc curajul sa imi traiesc visul, pentru ca, asa cum ii ziceam unri prietene, sunt constienta ca depinde numai de mine si nu pot da vina pe nimeni .

Adevarata provocare e sa gasesti linistea in haos, sa asculti in zgomot, sa reinventezi si sa adaptezi cu ce ai, oricine poate sa fie linistit intr-un satuc, impacat cu sine intr-o pestera (vorba vine). Poate ca tot ce pare al naibii de greu acum, odata ce inveti sa stapanesti, devine o chestie pe care vei sti sa o creezi/ accesezi in orice conditii, si asta e adevaratul dar al acestui an.

Apropo, mai nou sunt si pe Instagram: https://www.instagram.com/andreeablas/



*Pozele nu au fost alese intamplator, mi-e dor de Alpi, Alpii de care la un moment dat mi-am permis sa zic ca m-am plictisit, acum tanjesc dupa ei si dupa linistea satelor in care ajungeam (nu, nu tanjesc si dupa dormitul in cort, nu-mi lipseste deloc).


No comments:

Post a Comment