Pi si arca lui Noe

Acum cateva saptamani am vazut Life of Pi, un film super laudat si nominalizat, in curand si super premiat cu Oscaruri.

Life of Pi a venit dupa Cloud Atlas, ultimul film care mi-a pus multe intrebari, un film cu foarte multe personaje si foarte multe povesti, din punctul asta de vedere exact opusul lui Life of Pi, in care cea mai mare parte din film nu-i vezi decat pe pusti si pe tigrul “lui” bengalez. Un film foarte puternic din punct de vedere vizual si care trateaza teme serioase cum ar fi religia, spiritualitatea, supravietuirea, rau-bine, etc. Mi-a placut mult modul in care pustiul incerca sa asimileze toate religiile lumii si sa ia din fiecare cate ceva, incercand astfel sa se descopere mai mult si mai mult. Si partea in care barca devenise o arca a lui Noe, pana la un punct in care incet incet cei slabi devin sursa de hrana pentru cei puternici. Si felul in care omul si animalul isi delimiteaza teritoriile si invata sa se respecte si sa supravietuiasca si isi dau seama ca nici unul nu ar putea merge mai departe fara celalalt, ca de fapt ce considera a fi rau este, cum ar zice americanu’ “a blessing in disguise”. 

Dar cel mai mult m-a impresionat imaginea, un film foarte vizual, care mi-ar fi placut mult mai mult daca ar fi avut un scenariu mai putin american, sa zic asa. Din loc in loc e presarata morala d-aia tipic americana, in plus erau anumite chestii care imi dadeau impresia de fals. Daca la inceput iti arata cum tigrul mananca o pasare, desi ea nu se afla in cusca lui dar vrea sa para ca e (wow, ce “efecte speciale”), pe urma tot vezi cum pustiulica isi tine un jurnal mai gros decat romanele lui Dickens sau Dostoievski pe pluta lui care e mereu luata de valuri, dar totusi hartia supravietuieste, pixul (sau creioanele, nu mai stiu) la fel. Ma rog, stiu ca totul e o metafora, dar am vazut filme in genul asta care m-au impresionat mult mai mult. Si acum sa vorbesc si de ele.

Dupa ce am vazut Life of Pi imediat m-am gandit la doua filme care au ca personaje principale cate un om si un animal,  ambele foarte vizuale (stiu ca suna cam aiurea “foarte vizuale”, dar sunt mai mult decat vizuale :D) : Le renard et l'enfant si Passion in the Desert, bineinteles, cotate destul de prost pe IMDB, ca majoritatea filmelor care imi plac J (mi se pare stupid sa te uiti la un film in functie de nota pe care o are pe IMDB, totusi cunosc destule persoane care o fac).

Le renard et l'enfant (sau Fetita si vulpea, cum e cunoscut la noi), este povestea dintre o fetita roscata ca o vulpe si o vulpe roscata ca o vulpe, care se imprietenesc si ajung sa petreaca foarte mult timp impreuna. Spre deosebire de celelalte doua filme, aici relatia dintre cele doua este una dorita, nu sunt constranse sa supravietuiasca impreuna, se descopera natural, doar ca, la fel ca in celelelalte doua filme, ea crede ca animalul isi poate pierde instinctele si ca poate fi domesticit, intocmai cum oamenii sunt domesticiti de societate. Ca in celelalte doua filme, relatia cu animalul este de fapt o calatorie, un drum catre auto-cunoastere, in care descopera spiritul liber, care sfideaza regulile si limitele umane. Ca in celelalte doua filme, omul si animalul nu raman impreuna, dar relatia dintre ei ramane una speciala, care marcheaza personajele umane pe viata.  Le renard et l'enfant este un film senin, fara implicatiii religioase, spirituale, etc, cu o morala subtila, care nu ti se impune, un film puternic vizual si in care animalul apare ca un profesor de viata intr-o perioada in care magia si realitatea se contopesc mai mult ca niciodata, copilaria. Da, spre deosebire de celelalte doua filme, aici nu e vorba despre supravietuire, personajele nu sunt obligate sa petreaca tot timpul impreuna, din contra, asta e evadarea din “lumea normala” si lectia de libertate si de prietenie pe care o invata impreuna.

Passion in the Desert, un film superb care ar trebui sa fie mult mai cunoscut, dupa parerea mea. Dintre cele trei, acesta e de departe preferatul meu, apoi Le renard et l'enfant si ultimul Life of Pi.

La baza filmului sta o nuvela de Balzac. In timpul invaziei napoleoniene in Egipt, Augustin, un soldat francez, primeste misiunea de a-l insoti si proteja pe un artist care trebuia sa inventarieze operele de arta din Egipt, doar ca cei doi sunt atacati, apoi raman in desert fara apa si mancare, artistul se sinucide iar el trebuie sa supravietuiasca singur in desert. 

Rolul principal e jucat de Ben Daniels, care in film arata intr-un  mare fel, cred ca printre cei mai sexy actori ever. Apare leopardul (de fapt e o ea) in peisaj si de aici cei doi sunt nedespartiti, pana la un punct, despre care nu vreau sa dau detalii, in caz ca n-ati vazut filmul. Relatia dintre cei doi mi s-a parut atat de puternica si de autentica, mult mai frumos construita decat in Life of Pi, iar la un moment dat omul si animalul aproape ca ajung sa se confunde chiar si fizic. 

Un film foarte puternic ca si emotii, parte vizuala, genul pe care nu-l poti povesti si care te fascineaza si iti ramane mult timp in minte, asa cum face un film bun de altfel.  

Enjoy!